La buturugi,

Istoria credinţei creştine din Maglavit a fost marcată de un eveniment unic. Un tânăr cioban, pe nume Petrache Lupu, în anul de graţie 1935, are revelaţii cu însuşi Dumnezeu-Tatăl la locul numit La Buturugi. În mai multe zile de vineri i se arată Moşul, transmiţându-i porunci către lume pentru îndreptarea spre Biserică, spre dreaptra credinţă.
Vestea se răspândeşte cu iuţeala fulgerului, spre locul arătărilor îndreptându-şi zilnic paşii mii de oameni.
Locul convorbirilor ciobanului cu Dumnezeu a început a fi marcat cu cruci, troiţe, amvon pentru propovăduirea poruncilor dumnezeieşti, şi, în final, în 14 septembrie 1935, punerea pietrei de temelie a viitoarei mănăstiri. Construcţia acesteia trece prin etape de zbucium timp de 70 de ani. Lucrările sunt reluate după 1989 dar evoluează greoi şi, abia în 2006, acestea sunt intensificate iar mănăstirea se apropie din ce în ce mai mult de finalizare.

Viața lui Petre  Lupu (1907 – 1994)

Cioban  analfabet, multă  vreme  surd  şi  gângav, sărac  lipit, dar  de  o  mare  curăţenie  sufletească.  Născut în anul 1907 pe  12  octombrie, ora  9  seara  în  casa  părinţilor  săi  din  comuna  Maglavit, județul Dolju,  fiul  lui  Gheorghe  Ion  Preda  Lupu  în  etate  de  22  ani  şi  al  doamnei  Floarea  în  etate  de  ani  25. Copilăria  i-a  fost  zbucimată : “Nu  ţân  minte  pănă  când  m-am  pus  cioban  cu  oile. Mi-a  murit  tata  când  eram  într-un  an  şi  am  fost  bolnav  de  bubat  şi  am  rămas  tare  de  urechi  şi  de  vorbit. S-a  măritat  mama  dupe  tata  al  doilea. M-am  îmbolnăvit  aici  la  noi  şi  ma  luat  aia  bătrână  di  la  Hunie, a  lu  Dobre. Pe  urmă  m-a  luat  mama  de  acolo  şi  am  fost  şi  aici  bolnav. Au avut  amândouă  grijă  de  mine  şi  mama  bătrână  şi mama. Au  avut  grijă  toţ.”

După toate acestea el povestea: “La  fo  doispce  ani  m-am  pus  cioban. Am  ciobănit  ca  fo  şaispce  ani. Cam  aşa  am  ciobănit  eu. Am  28  de  ani  acum. Când  au  venit  oamenii  din  răzbel  eu  m-am  pus  după  oi  cioban. Am  ciobănit  şi  n-am  luat  eu  nici  un  ban. Am  dat  ajutor  la  alde  tata, cu  toţi  fraţii. Am  stat  cu  toţii  la  o casă. Am  fost  cioban  la  Nicolae  a lu  Fîntînă. A  fost  cioban  bogat”.

Amărăciunile  provocate  de  o  copilărie  nefericită  petrecută  în  singurătate  alături  de  oile  dragi  îi  vor  fi compensate  la  vârsta  de  25  de  ani  când  a  întâlnit-o  pe  Veta (Elisabeta  Alexie  Dinu  Badea – de 28 ani o  fată  la  fel  de  săracă, împreună  cu  care – zice  el  : « Am  muncit  un  an  de  zîle  şi  am  făcut  casa. M-a  ajutat  Dumnezeu », şi  într-adevăr  bucuria  vieţii  va  fi  împlinită  prin  cei  doi  copii : Alexandru  şi  Mihai, acesta  din  urmă  primind  numele  viitorului  rege  Mihai, din  partea  lui  Carol  al-II-lea  care  în  prima  duminică  a  lunii  septembrie  1935  îl  trimite  la  Maglavit pe  generalul  Sichitiu, Comandantul  corpului  I  de  armată  pentru  a-l  reprezenta  la  botezul  noului  născut. Cu  această  ocazie  trimite  şi  15  mii  lei  pentru  « educaţia  copilului ». Botezul  a  fost  oficiat  de  însuşi  Vartolomeu, Episcopul  Rîmnicului.

La  armată  e  luat  la  vîrsta  de  31  de  ani  după  mai  multe  amânări. Încorporat  la  regimentul  31  Calafat, dar  nu  s-a  putut  face  nimic  cu  el : « După  o  lună  m-a  trimis  la  Craiova, la  spitalul  militar. Am  tătut  şi-acolo  o  lună  de  zîle. Am  tătut  cu  rochii  d-ale  roşii  pe  mine (halate  n.n)  şi  cu  chitie  de  ciorap  pe  cap. Lucru  mare. Am  tătut  acolo  ca  să  mă  caute  toctorul  militar ». Nici  el, nici  generalul – un  doctor  bătrân – nici  doctorul  Ursu  din  Calafat  n-au  putut  face  nimic  şi  l-au  dispensat (lăsat  la  vatră), trimiţându-l  acasă.

Cunoscut  de  oamenii  din  sat  şi  confirmat  ca  un  om  cu  o  curăţenie  sufletească  desăvârşită  de  toţi  cei  ce  au  venit  şi  l-au  cercetat  constatând  că « n-a  minţit  şi  nici  n-a  păcălit  măcar  prin  vreo  glumă  pe  cineva ». În  scrisoarea  către  P.S. Episcopul  Vartolomeu, preotul  Nicolae  Bobin  scrie : « Deşi  tânăr  totuşi  de  o  cinste  cum  nici  măcar  nu  ne  putem  închipui ». Când  a  găsit  10  mii  lei  i-a  dus  păgubaşului  care  era  însuşi  stăpânul  oilor,  Nicolae  Fîntînă ( « nu  i-am  dat  pînă  nu  mi-a  spus  cum  era  portofelul »). Iarna, când  tatăl  său  vitreg  fura  cruci  din  cimitir  şi  făcea  foc  cu  ele  Petrache  plângea  şi  tremura  de  mâhnire, departe  de  foc  să  nu-l  ajungă  căldura  şi  nici  lumina  lemnului  morţilor. Când  au  adormit  cu  toţii a  luat  crucile  şi  le-a  dus  în  cimitir  înfigându-le  la  fiecare  mormânt  de  unde  fuseseră  luate. «  – De  ce  iei  umbra  morţilor, tăticule?  Lasă-le  acolo  să  le  ţină  umbră, săracii! ». Dacă  în  turma  lui  se  rătăcea  o  oaie  străină, nu  avea  linişte  pănă  nu  găsea  păgubaşul  pentru  a  i-o  înapoia.

Foarte  credincios. Posteşte  regulat  miercurile  şi  vinerile  şi  toate  posturile  de  peste  an. Ba  ceva  mai  mult  nu  permite  nici  altora  să  nu  respecte  aceasta  la  stâna  lui.

N-a  furat  nici  cel  mai  mic  lucru. N-a  înşelat  pe  nimeni, deşi  el  a  fost  înşelat  de  mulţi. N-a  duşmănit  pe  nimeni, ci  tuturora  le  arăta  cu  degetul  în  sus  zicându-le  că : « Acela  o  să-i  vază ».

Milostiv  din  copilărie, deseori  era  certat  şi  bătut  că  dădea  altora  ceea  ce  lui  i  se  aducea  de  acasă  pentru  masă. Prefera  să  rabde  de  foame  şi  să  nu  mănânce  zile  întregi  decât  să  refuze  pe  un  sărac  trecător.

Deşi  i  se  ofereau, nu  primea  daruri. În  predicile  sale  nu  se  simte  nici  un  gând  ascuns, nu  se  întrevede  putinţa  unei  înşelăciuni – vor  constata  toţi  cei  ce  au  studiat  fenomenul.

Trece în neființă în etate de 87 ani în anul 1994 și este îngropat în cimitirul de la Maglavit, ca mai apoi în anul 2009 să fie deshumat iar trupul să fie reînhumat în curtea Mânăstirii de la Maglavit.

 

 

 

MAGLAVIT – LOCUL SFÂNT

 

Istoria  « arătărilor » așa cum sunt numite în continuare momentele în care Petrache Lupu L-a văzut pe Dumnezeu  începe  în  31  mai  1935. Despre  autenticitatea  lor  ne  încredinţează  preotul  Nicolae  D.  Bobin  care  precizează  în  broşura  « Minunile  de  la  Maglavit. Convorbirile  cu  Dumnezeu  ale  ciobanului  Petre  Ghe. I. Preda  Lupu – din  comuna  Maglavit  Dolj »  că  au  fost  verificate  şi  de  către  Prea  Cucernicul  Părinte  Consilier  Cultural  al  Sfintei  Episcopii  a  Râmnicului  Noului  Severin, preot  D. Cristescu, precum  şi  de  Prea  Cucernicul  Părinte  preot  C. Stănică, preşedinte  al  Societăţii  Preoţeşti  Oltene  « Renaşterea ». « …… fac  înaintea  părintelui  N. Bobin  următoarea  declaraţiune  pe  care  o  întăresc  prin  punere  de  deget  fiind  neştiutor  de  carte » ; a  fost  de  altfel  motivul  pentru care  Petrache  Lupu  n-a  vrut  să  comunice  de  la  început  « Mesajele  Moşului » , jenat, ca  şi  Moise  odinioară de  simplitatea  şi  neputinţele  lui  omeneşti; ba  chiar  convins  că  lumea  o  să  râdă  de  el. Şi  lumea  ar  fi  râs  desigur, mai  mult  decât  a  făcut-o, dacă  n-ar  fi  fost  la  mijloc  împrejurarea  minunată  că  dintr-o  dată  şi  inexplicabil  « mutu  vorbea ». Curajul  îi  vine  abia  după  cea  de-a  treia  arătare  când  l-a  încredinţat : « să  spui  mereu  la  lume  ce  ţi-am  poruncit  şi  să  nu-ţi  fie  teamă  căci  am  eu  grijă  de  cei  ce  nu  cred. Iată  cele  relatate  de  cioban  preotului  Nicolae  Bobin.

« Vineri, acum  două  săptămâni  (31  mai  a.c.)  am  venit  acasă  de  la  oi  fiindcă  avem  treabă  şi  am  stat  până  aproape  de  seară (orele 4 – 5 p.m.)  când  m-am  pregătit  de  plecare  să  mă  duc  iarăşi  la  oi. Am  plecat  pe  drumul  ce  duce  spre  stână  trecând  prin  pădurea  de  lăstari  de  salcâmi  şi  plopi  tăiaţi  de  astă  toamnă (1934).

În  drumul  ce  trece  prin  buturugi  îmi  iese  în  cale  un  moş  bătrân  cu  barbă  albă  şi  lungă  până  la  brâu, mustăţi  foarte  lungi  şi  împreunate  cu  barba. Faţa  îi  era  acoperită  tot  de  păr  din  care  se  vedeau : ochii  cari  erau  albaştri  ca  şi  cerul, nasul  şi  gura. În  loc  de  îmbrăcaminte   avea  peste  tot  numai  păr  alb  ca  mătasea  de  frumos, dat  peste  cap  şi  care-i  acoperea  corpul  până  jos  la  degetele  picioarelor. Restul  picioarelor  în  sus  nu  se  vedeau, fiind  acoperite  de  păr. Mâini  iarăşi  n-am  văzut, ci  numai  ceva  care  semăna  cu  mâinile  dar  care  erau  în  spate  şi  cam  ridicate  de  coate  în  sus. Nu  ştiu  ce  au  fost  acelea. Acel  moş  era  foarte  strălucitor  şi  nu  avea  în  afară  de  păr  nici  o  altfel  de îmbrăcăminte  şi  nu  am  văzut  ce  s-a  scris  în  ziare. Avea  un  miros  aşa  de  frumos  cum  n-am  mai  întâlnit  la  nici  o  floare  de  câmp  sau  de  grădină.

Descrierea  aceasta  a  chipului  văzut  de  cioban, am  căpătat-o  prin  întrebări  amănunţite  şi  mereu  repetate, spre  a  nu  face  vreo  confuzie. Când  mi-a  spus  de  mirosul  cel  foarte  plăcut, i-am  adus  din  casă  nişte  smirnă, după  care, mirosind, a  declarat  că  aşa  era  mirosul, dar  cu  mult  mai  puternic. Întrebându-l  dacă  ştie  ce-i  smirna, mi-a  răspuns  că  nu  ştie – precizează  preotul.

Acest  moş,  când  mi-a  ieşit  în  cale, m-a  întrebat  unde  mă  duc ? mie  mi-a  venit  frică  şi  am  început  să  tremur  de  spaimă. El  mi-a  zis :

- “Nu-ţi  fie  frică, că-ţi  dau  eu  ţie  curaj. Uite,  am  să-ţi  spun  o  vorbă.”

Atunci  nu  mi-a  mai  fost  frică  şi  i-am  spus :  “Bine, moşule, spune.”  Atunci  el  a  zis :

- “Să  te  duci  să  spui  la  lume, la  părintele, la  primărie  şi  la  biserică, că, dacă  nu  se  potoleşte, dacă  nu  ţin  sărbătorile  dacă  nu  se  lasă  de  rele, dacă  nu  vin  la  biserică, dacă  nu  se  apropie,  atunci  foc, atunci  ne  rupe  muncile ».

Acestea  sunt  cuvintele  pe  cari  eu  am  căutat  să  le  redau  aşa  exact  cum  le  rosteşte  ciobanul.

După  asta  acel  moş  a  dispărut  în  sus, într-un  nor  patrat  şi  luminos  care  s-a  suit  în  sus  până  ce  nu  l-am  mai  văzut. Eu  m-am  închinat  şi  m-am  dus  la  stână, mirându-mă  mult  de  ceea  ce  mi  s-a  întâmplat. Când  am  ajuns  acolo  n-am  spus  la  nimeni  nimic, pentru  ca  să  nu  fiu  luat  în  râs.

A  doua  vineri  imediată (7 iunie  1935)  tot  la  aceeaşi  oră  am  venit  acasă. Soţiei  nu  i-am  spus  nimic  din  cele  ce  mi  s-au  întâmplat  vinerea  trecută. Am  plecat  la  oi  şi  tot  pe  acelaşi  drum  şi  în  acelaşi  loc  iar  mi-a  ieşit  în  cale  acelaşi  “Moş”  cu  aceeaşi  figură  tot  ca  şi  întâi  şi  atunci  nu  mi-a  mai  fost  frică. El  mi-a  zis :

- „De  ce  n-ai  spus  la  lume  ce  ţi-am  zis ?” Eu  I-am  răspuns :

- „Am  uitat”.  Şi  m-am  închinat  şi  am  zis  iarăşi : „Doamne, iartă-mă,  că  am  să  spun. Atunci  El  mi-a  zis :

- „Bine, te  iert  dar  să  spui  la  lume  tot  ce  ţi-am  poruncit”. După  asta  iar  a  dispărut  tot  ca  întâi. Eu  m-am  închinat  iarăsi  şi  m-am  dus  la  oi  şi  iar  n-am  spus  la  nimeni  nimic  căci  mi-era  ruşine  că  va  râde  lumea  de  mine.

A  treia  vineri  imediată (cea  dinainte  de  Rusalii, 14  iunie  1935)  am  venit  acasă  iarăşi  şi  n-am  spus  nimic, nici  nevestei  şi  nici  la  alţi  oameni. Tot  în  acelaşi  timp  am  plecat  iarăşi  la  oi, pe  acelaşi  drum. În  acelaşi  loc  în  dreptul  unei  tufe  dese  de  plop  iarăşi  îmi  apare  în  faţă  acelaşi  „Moş” , tot  cu  aceeaşi  figură  la  fel  ca  întâia  şi  ca  a  doua  oară, fără  nici  o  deosebire. Mie  iarăşi  nu  mi-a  mai  fost  frică  pentru  că  L-am  cunoscut. El  mi-a  zis :

- „De  ce n-ai  spus  la  lume  ce  ţi-am  spus  întâia  şi  a  doua  oară ?” Eu  i-am  răspuns că  am  uitat. El, supărat, cu  glas  gros  şi  tare, mi-a  zis :

-„Să  spui  la  lumea  cu  care  te  întâlneşti, la  părintele, la  primărie, la  biserică, că  dacă  nu  se  potolesc, dacă  nu  ţin  sărbătorile, dacă  mai  fac  rele, dacă  nu  vin  la  biserică  să  se  roage, dacă  nu  se  apropie, atunci  foc, atunci  ne  rupe  muncile”. (acestea  sunt  cuvintele  aşa  cum  le  rosteşte  ciobanul  şi  cum  pretinde  că  i  le-a  spus  acel  „Moş” – (N. Bobin n.n.). Eu  i-am  zis : „Stai  să  mă  duc  întâi  la  oi”. Moşul  a  zis :

- „Haide  că  merg  şi  eu”.  Eu  i-am  zis  atunci : „Hai, moşule”.

Am  plecat  amândoi  împreună  pe  drum  până  la  stână, mergând  unul  lângă  altul. El  mergea  în  aer, fără  să  atingă  cu  picioarele  de  pământ,  mai  sus  cu  două  palme.

Am  ajuns  la  stână  şi  eu  am  trecut  să  mulg  oile. Moşul  sta  lângă  mine  şi  spunea  mereu :

- „ Să  te  duci  chiar  acum  în  sat  şi  să  spui  la  lume”. Eu  i-am  zis : „Stai  că  mă  duc  după  ce  mulg  oile”. La  stână  erau  atunci  Ion  N. Săvescu  din  Maglavit, care  avea  rând  la  brânză, cu  un  alt  cioban  mai  mic, al  meu, anume  Florea  M. Pavel care  m-au  auzit  vorbind  cu  acel  Moş. Ion  Săvescu  m-a  întrebat  cu  cine  vorbesc  căci  el  nu  vede  pe  nimeni. Eu  voiam  să  le  spun  şi  lor, dar  nu  puteam, căci  îmi  venea  imediat  ameţeală  când  deschideam  gura  să  le  spun. Băiatul  cel  mic  Florea  M. Pavel  a  strigat  şi  el  la  mine :

- „Mă, nene  Petrache, cu  cine  vorbeşti, mă ?” Când  vroiam  să-i  spun  şi  lui, iar  îmi  venea  ameţeală  şi  nu  puteam.

Moşul  sta  tot  lângă  mine. Când  am  terminat  de  muls  oile, Moşul  a  zis :

- „ Haide  acum”. Eu i-am  răspuns : „Stai  să  strecor  laptele”. Când  am  luat găleata  ca  să-l  strecor, mi-au  tremurat  mâinile  fiindcă  nu    L-am  ascultat  şi  am  vărsat  jos  laptele  aproape  jumătate. Dacă  am văzut  aşa  am  lăsat  găleata  jos  şi  Moşul  mi-a  zis :

- „ Haide  ca  să  mă  petreci”. Mi-am  scos  atunci pălăria  din  cap  şi  am  plecat  cu  El  de  la  stână  înspre  răsărit. Am  mers  împreună  cam  vreo  50 – 60 metri  şi  în  acest  timp  El  mi-a  mai  spus :

- „Am  să  mai  viu  odată, după  ce  vei  termina  tu  de  spus  la  lume  şi  să  văd  ce-o  să  facă  lumea. În  acelaşi  timp  am  să  port  de  grija  ta”. Eu  m-am  închinat  iar  El  mi-a  zis  încă  o  dată  cu  glas  gros :

- „Să  te  duci  auzi?”. Mi-a  mai  lăsat  o  „vorbă  mare”, dar  pe  care  nu  am  voie  să o  spun  nimănui, până  ce  nu  vine  iar. Şi  a  dispărut  iarăsi  ca  mai  înainte, în  sus, într-un  nor  patrat  şi  luminos, care  s-a  suit  până  ce  nu  L-am  mai  văzut. Eu  m-am  închinat  şi  m-am  înapoiat  iarăşi  la  stână.

(La  toate  stăruinţele  subsemnatului, de  a  spune  dacă  această  vorbă  este  de  bine  sau de  rău, mi-a  răspuns : „Cât  îmi  eşti  de  drag, părinte,  dar  dacă  nu  am  voie, nu  pot  să  spun ; uite, nu  mă  lasă  de-aici  din  piept”. Şi  şi-a  pus  mâna  în  dreptul  inimei  fiind  de  faţă  multă  lume).

Aceasta  este  porunca  cu  care  m-a  îndatorat  acel  Moş  şi  când  m-am  înapoiat  la  târlă  am  stat  de  vorbă  cu  ceilalţi  oameni. De  mai  multe  ori  am  fost  împins  de  la  spate  de  o  putere  nevăzută  ca  să  plec  în  sat, dar  ciobanii  nu  m-au  lăsat  zicându-mi  că  o  să  mă  duc  a  doua  zi  de  dimineaţă. Numai  după  ce  m-am  închinat  mult  de  tot  am  fost  lăsat  în  pace. M-am  culcat  şi  am  adormit  foarte  târziu. A  doua  zi  (sâmbătă  înainte  de Rusalii)  am  fost  deşteptat  din  somn  de  noapte  şi  îndemnat  iarăşi  de  o  putere  nevăzută, care  mă  împingea  să  merg  în  sat.

După  ce  am  muls  oile, am  plecat  în  sat  cam  pe  la  orele  10  dimineaţa, am  început  a  spune  toate  astea  la  toţi  câti  îi  întâlneam  în  cale. Am  spus  şi  nevestii  şi  lui  moş  Gheorghe  I  Mituleţu, care, auzind  a  mers  cu  mine  şi  la  părintele  Bobin  acasă. Părintele  m-a  sfătuit  să  fac  aşa  cum  m-a  povăţuit  acea  vedenie, adică  să  spun  la  lume  şi  la  primărie, iar  eu, de  ce  spuneam  lumii, de  aceea  mă  uşuram. După  ce  am  spus  la  primărie  în  faţa  domnului  primar  şi  a  altor  oameni  au  venit  la  mine  ca  să  întrebe  mulţi  oameni  şi  din  alte  părţi  cari, după  câte  mi  s-a spus, au  fost  ziarişti  şi  domni  de  la  poliţia  şi  Pretura  din  Calafat.

A  doua  zi, în  Dumnica  Rusaliilor  am  mers  la  biserică  unde  a  venit  lume  foarte  multă.

În  timpul  când  părintele  era  pe  la  sfârşitul  cuvântării (predica  pe  care  subsemnatul  o  ţinea  regulat  după  cetirea  Sfintei  Evanghelii – N. Bobin) cum  eu  stam  cu  privirea  în  jos, am  simţit  că  cineva  nevăzut  m-a  apucat  de  bărbie  şi  mi-a  ridicat  capul  în  sus.

Atunci  am  văzut   sus  în  altar, unde  slujeşte  părintele, plutind  pe  deasupra  tot  acelaşi  Moş. Era  tot  la  fel  cum  îl  mai  văzusem, fără  nici  o  deosebire. Când  părintele  a terminat  cuvântarea, acel  Moş  mi-a  făcut  semn  cu  mâna  ca  să  intru  şi  eu  în  Altar. Eu  am  intrat  înăuntru  iar  părintele  Bobin  m-a  întrebat  dacă  am  să-i  spun  ceva. Eu  i-am  răspuns : „ Nu  mă  lasă  ca  să-ţi  spun”. Atunci  am  văzut  şi  mai  bine  cum  acel  Moş  plutea  pe  deasupra  mesei  unde  slujea  părintele  Bobin  şi  preotul  Teodor  Popescu  şi  pe  deasupra  crucii  mari  de  lângă  masă  la  care  El  se  uita. Mi-a  făcut  un  semn + (semnul  binecuvântării)  şi  eu  m-am  închinat  privind  tot  într-acolo  şi  am  ieşit  după  asta  afară  din  altar. M-am  dus  apoi  tot  unde  fusesem  mai  înainte  şi  am  stat acolo  până  la  terminarea  Sfintei  Slujbe. În  tot  acest  timp  nu  mi  s-a  mai  arătat.

Am  luat  parte  şi  la  ruga  ce  s-a  făcut  la  pădure  pentru  ploaie  şi  nici  acolo  nu  mi  s-a  mai  arătat. (Aici  am  de  spus  eu  subsemnatul  preot, o observaţie, pe  care  mi-au  istorisit-o  acei  ce  în  acest  timp  erau  cu  ochii  tot  pe  el. Fiind  vânt  foarte  puternic, lumânările oamenilor, ce  ei  le  ţineanu  în  mâini în  timpul  slujbei, deşi le  ţineau  la  adăpost, totuşi  se  stingeau  foarte  repede, aşa  că  erau  nevoiţi  să  le  reaprindă  foarte  des  unii  de  la  alţii. El  îşi  ţinea  lumânarea  aprinsă  chiar  şi  în  vânt, fără  de  adăpost  şi  în  tot  timpul  Sfintei  Slujbe  nu  s-a  stins  niciodată).

Pe  ziua  de  dumnică  (7 iulie  1935)  m-am  dus  iarăşi  la  Sfânta  Biserică. În  tot  timpul  săptămânii  trecute  am  îndemnat  lumea  ca  în  toate  duminicile  şi  sărbătorile  să  vină  cu  toţii  la  biserică  şi  să  se  roage  lui  Dumnezeu  pentru  iertare. Cei  ce  nu  vor  putea  să  vină  din  cine  ştie  ce  motive, atât  în  această  dumnică  cât  şi  în  alte  sărbători, când  popa  o  bate  toaca  şi  clopotele, să  iasă  înaintea  casei  şi  să se închine  şi  ei  şi  să  se  roage  acasă  cu  toţii  pentru  iertare  căci  altfel  le  va  fi  rău  şi  prăpădul  va  veni  peste  noi. De asemenea  le-am  mai  spus  ca  să  nu  muncească  în  aceste  zile  de  sărbători  şi  le-am  repetat  mereu  poruncile  Moşului  pe  cari  le-am  primit  în  celelalte  arătări. Femeilor  şi  fetelor  necinstite  le-am pus  în  vedere  să  nu  se  mai  tragă (provocându-şi  avorturi)  spre  a  lepăda  copiii  zămisliţi  într-însele, căci  acesta  este  cel  mai  mare  şi  cel  mai  răspândit  păcat  al  părţii  femeieşti  şi  le-am  mai  spus  să  nu  mintă, să  nu  se  duşmănească, să  nu  se  fure, să  nu curvească  să-şi  respecte  părinţii  şi  pe  cei  bătrâni, să  postească  posturile  astea  de  acum,  miercurile  şi  vinerile,  şi  să  nu  mai  facă  nici  un  fapt  rău  şi  neplăcut  atât  oamenilor  cât  şi  lui  Dumnezeu. Martor  că  întotdeauna  am  învăţat  lumea  în  felul  acesta  de  când  mi  s-a  arătat  Moşul, îmi  este  lumea  toată  care  m-a  auzit. Cine  nu  crede  n-are  decât  să  vină  aici  şi  să se convingă. În  timpul  Sfintei  Slujbe  din  ziua  de  7  iulie a.c.  nu  am  mai  avut  nici  o  vedenie  în  Sfânta  Biserică.

După  terminarea  Sfintei  Slujbe  eu am  coborât  în  vale  la  pădure (la  punctul  unde  Domnul  mi  s-a  arătat  în  mai multe  rânduri). Aici  au  venit  mulţi  oameni  şi  din  comunele  învecinate: Golenţi, Basarabi, Hunia, Moreni, Fântâna  Banului, Cetate, Calafat, etc. , cărora  le-am  povestit  minunile  ce  s-au  întâmplat  cu  mine  şi  i-am  povăţuit  să  facă  faptele  ce  mi-a  poruncit  Moşul  în  acel  loc. Lumea  a  îngenuncheat  şi  un  băiat  mic  a  rostit  rugăciunea : „Tatăl Nostru” , după  care  fiecare  a  plecat  la  casa  sa. Seara  m-am  dus  la  târlă  şi  am  muls  oile  am  închegat  laptele  spre  a  face  brânză. Ceva  mai  târziu, cam  pe  la  orele  10 – 11 (p.m.)  m-am  dus  la  locul  arătării  şi  am  aprins  lumânări  şi  tămâie. După  ce  m-am  închinat  aşa  cum  se  închină  toată  lumea  creştină  şi  după  ce  m-am  rugat  lui  Dumnezeu  ca  să  ierte  toată  lumea, am  vrut  ca  să  plec  iarăsi  la  stână.

Deodată  mi-a  apărut  în  faţă  o  stea  luminoasă  şi  mare  (circa  60 – 70 cm)  de  formă  rombică. Această  figură  a  apărut  în  faţa  mea, stând  deasupra  pământului  în  mod  orizontal.

Această  figură,  sau  stea,  avea  interiorul  luminat  peste  tot  de  lumina  cea  din  mijloc. Marginile  acestei  stele  erau  albastre  ca  cerul. În  fiecare  colţ  era : Ploaie, Vânt, Foc  şi  Cărbune, aşa  cum  sunt  arătate  în  această  figură.

Când  m-am  uitat  în  sus, cam  la  un  stat  de  om, deasupra  mea, am  văzut  pe  acelaşi  Moş  ce  mi  s-a  mai  arătat  şi  în  alte  rânduri, fără  de  nici  o  deosebire. El  mi-a  explicat  toate  semnele  din  figură  şi  apoi  a  făcut  cu  mine  următoarea  şcoală : mi-a  zis  să pun  mâna  pe  această  stea  şi  atunci  când  eu  am  vrut  s-o  prind, ea  s-a  suit  sus  deasupra  mea  şi  nu  am  putut-o  apuca. Aceasta, Moşul  a  repetat-o  de  trei  ori  şi  mi-a  zis :

- „Vezi  că  acest  semn  am  să-l  mai  arăt  odată, la  toamnă  sau  în  altă  toamnă, când  tu  vei  fi  în  sat  în mijlocul  unei  mulţimi  de  oameni. Dacă  până  atunci  lumea  se  va  pocăi, atunci  voi  face  cu  aceasta  stea  în  faţa  voastră  semnul  Crucii,† , semn  de  binecuvântare  şi  de  iertare. Dacă  lumea  nu  se  va  pocăi, atunci  voi  lăsa  această  stea  în  faţa  ta  şi  a  lumii  şi  o  voi  ţine  aşa  jos. Atunci  tu  să  chemi  lumea  şi  să  le  spui  să  pună  mâna  pe  ea. Ea  se  va  ridica  în  sus  şi  ei  nu  o  vor  putea  prinde. Vei  mai  face  aceasta  de  două  ori  adică  în  total  de  trei  ori. După  asta  vei  anunţa  lumea  să  se  pregătească  fiindcă  va  începe  prăpădul. Atunci  steaua  va  face  explozie, iar  vântul  va  împrăştia  focul  şi  ploaia  peste tot  pămânul”.

Tot  atunci  Moşul  mi-a  spus :

- „ Să  spui  asta  la  toată  lumea  şi  să  nu  li  se  pară  glumă  sau  minciună”.

Afară  de  acestea  mi-a  mai  spus  ca  să  aduc  toate  acestea  şi  la  cunoştinţa  celui  mai  mare  om  din  ţară (Regele Carol al II-lea, n.n.)  ca  el  să  dea  ordin  ca  lumea  să  ţină  sărbătorile, aşa  cum  sunt  ele  acum  orânduite  de  biserica  noastră. Să  nu  muncească  în  aceste  zile  şi  să  se  ducă  la  biserici  şi  să  se  roage  de  iertare. Să  nu mai  facă  păcate, ci  să  se  oprească  şi  să  se  apropie  de  Dumnezeu  căci  altfel  va  fi  rău.

În  dimineaţa zilei  de 10  iulie (miercuri  a.c.)  a venit  la  târla  mea  un  tânăr  din  comuna  Hunia, Dolj (sat  vecin  cu  al  nostru)  anume  Florea  I. D. Dincă  de  19  ani  şi  căsătorit, însoţit  de  alţi  oameni, care  mi-a  povestit  următoarele :

- „ În  dimineaţa, acestei  zile  m-am  sculat  de  am  dat  mamei  mele  doi  porumbei  ca  să-i  ducă  la  târg  pentru  vânzare. După  plecarea  ei, eu, Floarea  Dincă, m-am  culcat  şi  nu  am  apucat  să  adorm  bine  şi  în  vis  sau  aievea, a  venit  la  poartă  un  om  înalt  şi  subţire, tânăr, cu  barba  mică  şi  castanie, care  mi-a  spus  să  mă  duc  la  Petre  Ciobanul  din  Maglavit  şi  să-i  spun  să  nu  se  teamă  de  cei  necredincioşi  să  propăvăduiască  mai  departe  şi  fără  frică  cuvântul  Domnului, căci  are  El  grijă  de  cei  necredincioşi – de  cei  ce  nu  vor  să-L  asculte. Eu  m-am  opus  şi  i-am  spus  că  nu  mă  duc  şi  atunci  acel  om  tânăr  m-a  snopit  şi  m-a  trântit  până  ce  i-am  promis  că  mă  voi  duce. Când  m-am  trezit  am  şi  venit  aici  ca  să-ţi  spun”.

Această  declaraţie  a  lui  Florea  Dincă  din  Hunia  a  fost  luată  şi  de  ziarişti  în  faţa  subsemnatului  preot, sosiţi  la  faţa  locului  chiar  până  în  seara  acestei  zile.

În  duminica  de  14  iulie  a.c.  am  venit  iarăşi  la  Sfânta  Biserică  spre  a  lua  parte  la  Sfânta  slujbă, care  s-a  făcut  de  către  preoţii  din  comuna  noastră, cât  şi  de  către  alţi  şapte – opt  preoţi  din  parohiile  vecine. La  această  slujbă  a  venit  lume  şi  din  alte  sate ( circa  2 – 3000  suflete). Era  biserica  plină  şi  toată  curtea. De  aici am  plecat  după  Sfânta  Liturghie  în  procesiune  la  locul  minunilor. Acolo  am  găsit  adunaţi  din  toate  comunele

peste  10.000  suflete.
S-a  făcut  aici  de  toţi  preoţii  sfinţirea  apei  mici, după  care  s-a  botezat  toată  asistenţa (au  botezat  toţi  preoţii  timp  de  aproape  două  ore). S-a  colectat  de  la  credincioşi  aproape  7.000  lei  care s-au  depus  de  către  cioban  şi  comitetul  ad-hoc  la  Casa  de  Economie, de  pe  lângă  oficiul  poştal  local  în  scopul  de  a  se  cumpăra  două  troiţe  şi  a  se  zidi  fântâna  ciobanului  în  ciment. Cu  ce  s-a  mai  dat  acum  de  către  pelerini  s-a  trecut  de  suma  de  8.000  lei.

După  terminarea  Sfintei  Slujbe, atât  părintele  Bobin  cât  şi  subsemnatul  cioban  am  vorbit  mulţimii  îndemnând-o  la  pocăinţă  şi întoarcerea  către  Dumnezeu.

În  timpul  Sfintei  Slujbe  am  văzut  iarăsi  plutind  pe  deasupra  noastră  şi  a  lumii  pe  acelaş  Moş  cu  aceeaşi  figură  ca  în  alte  dăţi. Am  spus  aceasta  părintelui  Bobin  cum  şi  Prea  Cucernicului Părinte  C. Stănică  (preşedintele  Asociaţiei  Oltene  „Renaşterea”),  care  a  venit  după  masă  spre  a  mă  vedea  şi  a  cerceta.

Pe  ziua  de  joi  (8  august  1935)  pe  la  orele  10  dimineaţa am  plecat la  stână. Prin  pădure, mai  înainte  de  a  ajunge  la  Troiţe,  pe  când  mergeam  pe  potecă, mi-a  apărut  în  partea  dreaptă (M.N.)  plutind  pe  deasupra  pomilor  chip  în  formă  de  om, dar  negru  peste  tot, urât  şi  cu  nasul  lung  şi  coroiat, care  plutea  prin  aer. Acesta  cred  că  a  fost  ghiavolul. El  mi-a  spus : „ Ce  mi-ai  făcut  tu  de  am  rămas  cu  lume  puţină  rea ?”  Eu  i-am  răspuns : „Nu  eu, ci  Dumnezeu”.

Atunci  am  plecat mai  departe, iar  el  plutea  pe  deasupra  pomilor  şi  mi-a  zis  iarăşi : „Care  este  ală  Dumnezeu ?”.

Când  am  ajuns  aproape  de  troiţe  s-a  scoborât  din  cer  un  nor. În  nor  Moşul  sta  pe  o  măgurice (moviliţă)  în  mijloc. Împrejurul  Lui  erau  11  persoane – bărbaţi  în  alb, care  stăteau :  unul  în  genunchi  şi  altul  în  picioare. Mai  aproape  de  El  era o femeie, care  sta  în  genunchi  şi  se  ruga. Atunci  Moşul  mi-a  spus  că  de  ce-i  tot  zic  „Moşule” ? tu  ştii  că  eu  sunt  Dumnezeu ?. Eu  i-am  răspuns : „N-am  ştiut, pentru  că  nu  mi-ai  spus”.

- „Ia  seama  că  Eu  sunt  Dumnezeu  care  m-am  lăsat  pe  pământ. Să  ştii  că  nu  vreau  să  te  văd  bogat. Să  spui  mereu  la  lume  ce  ţi-am  poruncit  şi  să  nu-ţi  fie  teamă  căci  am  eu  grijă  de  cei  ce  nu  te  cred, cum  şi  de  cei  ce  vor  să-ţi  facă  rău. Tu  ştii  că  era  să  te  omoare  ghiavolul ?”.

Atunci  am  văzut  cum  Dumnezeu  a  aruncat  în  ghiavol  c-un  gogoloi (de  12-15 cm  în  diametru). Gogoloiul  era  de  foc  ca  o  minge  mare, în  mijloc  era  o  cruce, iar  pe  margini  gogoloiul  era  alburiu – strălucitor. Cum l-a  lovit  cu  gogoloiul, ghiavolul  s-a  făcut  praf. După  asta  eu  am  întrebat  cine  este  femeia, iar  Dumnezeu  mi-a  spus  că  este  Maica  Precesta  şi  că  ea  se  roagă  mereu  pentru  iertarea  lumii.

Dumnezeu  a  ridicat  mâinile  de  pe  noi  şi  Maica  Precesta  ne  conduce  acum  şi  se  roagă  mereu  ca  să  fim  iertaţi. După  asta  Dumnezeu  a  dispărut  în  sus  iar  eu, ciobanul, am  plecat  mai  departe  la  stână.

Acestea  sunt  declaraţiile  mele  pe  care  le  fac  înaintea  părintelui  Bobin  în  afară  de  cele  declarate  mai  înainte.

Întrebat  fiind  de  către  părintele  Bobin  mai  adaug : „nici  înainte  de  a  avea  aceste  vedenii, nici  în  acest  timp  şi  nici  mai  pe  urmă, nu  am  fost  bolnav  cumva. N-am  avut  călduri  nici  friguri  nici  vreo  ameţeală  cumva  şi  îmi  dau  perfect  seama  de  mine  şi  de  ceea  ce  se  petrece  în  jurul  meu. Am  avut  cunoştinţă  de  tot  ce  am  făcut  şi  vorbit  atât  cu  acea  vedenie  cât  şi  cu  ceilalţi  oameni  cu  care  am  vorbit  în  acel  timp”.

Aceasta   este    toată  datoria  ce  o  am  de  la  acel  Moş  ca  s-o  spun  tuturor  şi  cine  va  crede  să  facă  cum  este  voia  lui  Dumnezeu, iar  ceilalţi  să  facă  ce  vor,  dar  are  să  le  fie  rău. Sunt  cam  tare  de  urechi  şi  gângav  de  mic, de  când  am  zăcut  de  bubat. Acum  vorbesc  şi  aud  mult  mai  bine  ca  înainte  şi  cred  ca  Dumnezeu  mă  va  vindeca  complet  fiindcă  aşa  mi-a  spus: „că  are  El  grijă  de  mine”.

 

Minunile de la Maglavit

O  primă  şi  sacră  minune  e  însăşi  « arătarea »  lui  Dumnezeu  sub  acea  « revelaţiune »  sub  formă  de  « Moş » , revelaţiune  în  urma  căreia  ciobanul  îşi  recapătă  auzul  şi  graiul – o  altă  minune.

Faptul  e  constatat  de  localnici  şi  de  toţi  cei  veniţi  la  faţa  locului  să  studieze  fenomenul. Marin  Preda  în  « Imposibila  întoarcere » , la  pagina  42  consemnează : « Un  fapt  era  neîndoielnic : tânărul  om  fusese  mut  şi  povestea  că  în  urma  unei  vedenii, a  apariţiei  unui  Moş, în  singurătatea  sa  de  păstor  îşi  recăpătase  graiul ».

Dumnezeu  l-a  ales  pe  el, fiindu-I  plăcut  Lui. I-a  împărtăşit  din  ştiinţa  şi intenţiile  Sale  şi  i-a  încredinţat  misiunea  de  a  le  face  cunoscute  oamenilor. Totodată  l-a  înzestrat  cu  puterea  de  a  dovedi  că  posedă  însuşiri  miraculoase. Cei  veniţi  aici, crezând  în  cele  propovăduite  de  cioban  şi  rugându-se  împreună  cu  el  la  Dumnezeu  au  trăit  fericirea  vindecărilor. Astfel  orbii  încep  să  vadă,  peralizaţii  încep  să  meargă, alţii  se  tămăduiesc  bând  apă  făcătoare  de  minuni, ce  picura  din  crengile  a  trei  sălcii (curioasă  triadă)  aflate  în  imediata  apropiere  a  locului  « arătărilor »  şi  unde  ciobanul  a  săpat  o  fântână  din  care  să  bea  o  apă  limpede  şi  rece  cum  numai  aci  puteai  găsi. Sătenii  şi  întreaga  creştinătate  le  socotesc  făcătoare  de  minuni.

În  timp  ce  cuvânta, unii (nu  toţi)  vedeau  în  jurul  capului  acestuia  un  cerc  luminos  şi  două  busturi  de  nor  alb  ce  « apăreau  la  înălţimea  umerilor  apoi  dispăreau  şi   reapăreau ». Personal  am  trăit  fenomenul  în  anii  nevinovaţi ai  copilăriei.

Sunt  numeroase  cazurile  de  vindecări miraculoase. Spicuim  câteva :

- O  fetiţă  de  6  ani, surdo-mută   din  naştere, se  vindecă  numai  apropiindu-se  de  stâna  ciobanului.

- O  altă  fetiţă  a  lui  Marin  Coveianu  din  Amzuleşti, fiind, de  asemenea  surdo-mută  din  naştere  se  vindecă  la  locul  « minunilor »  unde, în  urma  rugăciunilor  alături  de  cioban  îşi  recapătă  glasul  şi  auzul.

- Asemenea  un  oarecare  Gheorghe  Pricop, tocmai  din  judeţul  Baia, venit  surd  s-a  înzdrăvenit;

- Femeia  Ana  Ghe. Şt. Epure  din  comuna  Risipiţi – Dolj, fiind  oarbă  de  ochiul  stâng  încă  din  luna  aprilie  1935  a  venit  la  Maglavit, s-a  rugat  şi  în  urma  cuvintelor  ciobanului : « Dumnezeu  să  te  ierte  şi  să-ţi  lumineze  ochiul » , i-a  revenit  vederea.

- Acelaşi  lucru  s-a  întâmplat  cu  o  femeie  din  Balta  Verde  care  a  plecat  sănătoasă  venind  şi  rugându-se  împreună  cu  Petrache  Lupu.

Iată  şi  două  declaraţii :

1. Maria  Dumitru  Anghel  născută  Radu  Bâşă  din  comuna  Corbu  judeţul  Olt : « Fiind  bolnavă  de  nervi  încă  de  pe  când  aveam  etatea  de  14  ani  şi  ducându-mă  la  mai  mulţi  doctori  nu  m-au  putut  vindeca  decât  acum  când  am  venit  la  Maglavit, la  locul  Sfânt  la  ciobanul  Petrache  Lupu  şi, după  ce  am  dormit  la  cruce  trei  nopţi, m-am  făcut  complet  sănătoasă  şi  nu mai  simt  nici  o  durere  corporală ».

2. Florea  Barbu  Paraschiv  din  comuna  Ciumăgeşti – Olt : « Eu  având  o  fetiţă  Elisabeta  fiind  de  la  naştere  pocită, fără  simţuri  şi  damblagită, cu  picioarele  sucite, era  în  vârstă  de  6  ani  şi  nu  avea  nici  un  fel de  simţuri, dar  dacă  a  venit  femeia  mea  cu  dânsa  aci  la  locul  Sfânt  şi  cu  mila  lui  Dumnezeu  şi  cu  rugăciunile  credinciosului  Petre, Ciobanul, astăzi  fetiţa  este  foarte  bine ».

Gheorghe  Marinescu, ilustrul  neurolog  al  acelor  ani, cercetând  cazurile  de  vindecare  de  la  Maglavit, povesteşte  şi  el  câteva :

- « Cazul  lui  Alexe  Stroie  Militaru, fost  primar  la  Satullung, orb  de  5  ani, venit  să  se  roage  cu  credinţă  pentru  sănătate  revenindu-i  vederea  şi  povestind  cazul  altuia ;

- Radu  Manolescu  din  Ianca  judeţul  Brăila  în  etate  de  54  ani, venit  cu  mâna  şi  piciorul  drept  paralizate, după  o  şedere  de  7  zile  la  « buturugi »  a  plecat  vindecat

- Costică  Trandafir  din  Coşereni  judeţul  Ialomiţa, mut  şi  surd  de  17  ani, dormind  o  noapte  la  « buturugă » , a  început  să  vorbească  perfect ;

- De  asemenea  Domnişoara  Elena  Constantinescu  din  Constanţa, bolnavă  de  epilepsie  de  7  ani,  stând  două  săptămâni  la  « buturugi » , s-a  făcut  sănătoasă ;

- Ion  Negrilă  din  judeţul  Argeş, de  71  de  ani, având  paralizată  mâna  şi  piciorul  stâng, a  stat  3  săptămâni  la  locul  Sfânt  şi  s-a  vindecat ;

- Mai  interesant  este  cazul  medicului  căpitan  Rădulescu, care  îşi  pierduse  vederea  în  urma  unui  accident  de  maşină. Din  informaţiile  culese  de  la  sora  căpitanului  s-a  aflat  că  specialiştii  din  Bucureşti  şi  Berlin  n-au  putut  să-l vindece. Disperat, a  venit  la  Maglavit  unde  a  stat  trei  zile  după  care, revenit, produce  sorei, care  era  farmacistă, o  mare  surpriză : fratele  începuse  să  vadă. Pur  şi  simplu  nu-i  vine  să  creadă. Se  convinge  însă  când  acesta  îi  descrie  modul  cum  e  îmbrăcată, i-a cetit  ora  de  pe  ceasul  din  farmacie. Şi, atenţie, sunt  cazuri  prezentate, repetăm, de  cel  mai  mare  doctor  neurolog  al  acelor  ani.

Soţia celui de-al doilea  fiu  al  său – Mihai – povesteşte : « Într-o  zi  prin  1965  m-a  oprit  un  miliţian  la  Livezeni  şi  mi-a  cerut  buletinul. Când  a  văzut  că  am  buletin  de  Maglavit  m-a  luat  la  secţie. Tare  îmi  era  frică, dar  în  birou  la  el  miliţianul  m-a  întrebat  de  socrul  meu  (Petrache  Lupu) , dacă  mai  trăieşte  şi  ce  mai  face »  şi  a  adăugat : « să  ştii  că  pe  mine  m-a  dus  mama  la  Maglavit  când  eram  mic  că  eram  moale  de  la  brâu  în  jos  şi  acolo  m-am  făcut  bine ».

Ciobanul  Petrache  Lupu   a  fost  înzestrat  şi  cu  alte  puteri  miraculoase :

Trimis  cu  avionul  pe  front, deşi  trupele  germane  şi  române  se  aflau  în  plină  ofensivă  la  cotul  Donului, prevede  că  războiul  va  fi  pierdut : « Ruşii  vin  şi  vor  trece ». Prevestire  care  i-a nemulţumit  pe  mai  marii  vremii, dar  care  s-a  adeverit.

In  cartea “ Rolul  Maglavitului  în  viaţa  noastră  religioasă” preotul  Ioan  Mihălcescu  la  pagina  14  notează  alte  însuşiri : citirea  gândurilor  şi  cunoaşterea  trecutului  unora, veniţi  la  el. Întrebat  de  Nichifor  Crainic : de  unde  ştii  tu?  cum  ştii?  Petrache  Lupu  îi  răspunde : « Eu  văd  prin  om. Uite, dacă  omul  s-ar  ascunde  după  paravanul  ăsta  de  lemn (capul  patului  n.n.) , eu  văd  până  dincolo  de  el  până  în  om ».

Cu  mare  uşurinţă  şi  spre  uimirea  lumii, Petrache  Lupu  citeşte  în  viaţa  prezentă  trecută  şi  viitoare  a  multor  oameni  ce  i  se  perindă  pe  dinainte, aflându-le  tainele  şi păcatele  lor, deîndată  ce  îi  vede. Astfel  un   om  era  chinuit  de  dureri  mari  la  un  ochi, vine  la  Petrache  Lupu  când  se  afla  pe  amvon  rugându-l  să-l  vindece. Ciobanul  îi  răspunde : « ai  să  te  vindeci  când  o  învia  popa  pe  care  l-ai  omorât », fapt  recunoscut  şi  mărturisit  de  cel  vinovat.

La  fel  o mamă  cu  doi  copii  orbi, venită  să  ceară  vindecarea. Şi  acesteia  Petrache  Lupu  îi  răspunde : « îţi  iai  asupra  ta  osânda  păcatului  tău  căzut  peste  copii ?Tu  ai  făcut  aceşti  copii  cu  fratele  tău . »  Într-un  leşin  de  plâns  disperat, femeia  şi-a  recunoşcut  acest  păcat  după  cum  reiese  din  mărturisirea  Ieromonahului  Mircea  Drăghici  de  la  Mânăstirea  Cheia – Prahova .

Acelaşi  Ieromonah  povesteşte  un  fapt  autentic : un  om  vine  ca  să-i  ofere  toată  averea  pentru  mânăstirea  care  se  va  ridica  la  Maglavit. Ciobanul  îl  respinge  spunându-i : « averea  ta  e  făcută  din  hoţii”. Într-adevăr  omul  recunoaşte  că  fusese  hoţ  de  trenuri şi  pleacă  amărât. Acelaşi  Ieromonah  relatează  că  “în  mersul  său  prin  mulţimi  ciobanul  s-a  oprit  în  faţa  unui  om  din  Mehedinţi  şi  l-a  întrebat  “De  ce  m-ai  înjurat  la  crâşmă?”  apoi  i-a  spus  că  până  a  doua  zi  va  rămâne  înţepenit  cu  tot  corpul. A  doua        zi  într-adevăr  omul  nu  se  mai  putea  mişca.

În  relatarea  P.D. Roman  din  cartea  « La  Maglavit  Dumnezeu se  arată  şi  vorbeşte » , pag.16, aflăm  un  alt  caz  prin  care  ceartă  o  cucoană  venită  din  Bucureşti : « Ce-ai  scoborât  aici  din  palat  de  la  Bucureşti  şi  vrei  să  dormi  pe  rogojină  ca  să  înşeli  pe  Dumnezeu  să-ţi  dea  vindecare  fiicei  tale  când  ai  făcut  atâtea  avorturi  până  acum ? ». Fapt  confirmat  de  cea  în  cauză.

În  cartea  « Reconvertirea  de  la  Maglavit  a  unui  fost  sectant », Ştefan  D.M. Cazan, povesteşte  că  omul  care  în  iulie  1935  n-a  văzut  în  jurul  capului  lui  Petrache  Lupu  « Raze  de  soare  sau  nori », şi  n-a  dat  crezare  la  ce  spuneau  alţii, ajungând  la  concluzia : « m-am  revoltat  în  sinea  mea  şi  n-am  crezut  că  Minunea  de  la  Maglavit  este  adevărată. Mă  căiam  că  mi-am  pierdut  ziua  în  zadar  acolo ». N-a  crezut  nici  în  flacăra  de  foc  pe  care  a  observat-o  la  spatele  ciobanului. Încercând  să  se  odihnească, în  vis  i s-a  tras  o  palmă  puternică. Trezindu-se, o  pasăre  ca  o  rândunică  la  ciocnit  în  cap. Mirat, se  întreabă :  «  Doamne, pasărea  asta  nu  cumva  mă  lovi  pentru  necredinţa  mea  la  cele  spuse  de  Petrache  Lupu ?. Intrând  din  nou  în  mulţime  ascultă , uimit , cum  ciobanul  povestea  lumii  cum  un  om  din  comuna  Flămânda – Teleorman  a  avut  un  vis  ………. ( era  chiar  povestea  sa).

Cei  necredincioşi  şi  batjocuritori, cei  care  au  încercat  să  profite  de  pe  urma  ciobanului  sau  a  sumelor  adunate  cu  prilejul  donaţiilor  făcute  de  pelerini, au  fost  aspru  pedepsiţi. Sunt  cunoscute  numeroase  cazuri. Relatăm  câteva:

Locuitorul  Gheorghe  I. Şt. Coca  din  Maglavit  pentru  că  a  luat  în  derâdere  pe  cioban, a  fost  lovit  cu  paralizia  braţelor  şi  a  picioarelor. De  asemenea  ciobanul  Brânzache  Guran  din  Flămânda – Mehedinţi  pentru  că  nu  crede  în  cele  propovăduite  rămâne  paralizat. Un  consătean  ce  locuia  în  apropierea  casei  ciobanului – împins  de  necurat, şi-a  însuşit  din  banii  pe  care  îi  transporta  de  la  locul  donaţiilor  la  haltă. Rezultatul : soţia  i-a  născut  o  fată  fără  picioare, stând  şi  astăzi  mărturie  vie  pentru  fapta  nesăbuită  a  tatălui  său. Se  tărăşte  şi  astăzi  pe  mâini  fără  să  ştie  măcar  pentru     ale  cui  păcate  chinuieşte. Sunt  cunoscute  exemple  de  cetăţeni  care  în  anii  de  ateism  feroce  din  perioada  comunistă  au  furat  din  materialele  de  construcţie  a  Mânăstirii  şi  din  casele  construite  la  locul  sfânt. Trăiesc  încă  o  parte  dintre  cei  ce  cunosc  aceste  cazuri  şi  ştiu  ce  s-a  întâmplat  în  timp, anume  că  s-a  ales  praful  de  gospodăriile  şi  familiile  care  şi-au  întremat  aceste  gospodării  pe  căi  necinstite.

Ne  mai  oprim, totuşi, la  arhicunoscutul  caz  al  lui  Florea  Fîntînă  care, făcând  pe  eroul  pe  vremea  când  era  secretar  la  UTM, a  luat  cele  două  tablouri  ce  erau  expuse  pe  casa  ciobanului  şi  le-a  dat  foc. Dacă  până  în  noaptea  respectivă  era  un  tânăr  perfect  văzător, în  dimineaţa  zilei  următoare  s-a  trezit  total  orb. Las  pe  cititori  să-şi  explice  misterul  fenomenului. Se  ştie  însă  că  cei  ce  l-au  îndemnat  la  această  faptă  nesăbuită  au  încercat  să  muşamalizeze  situaţia  purtându-l  pe  la  fel  de  fel  de  medici  din  ţară  şi  chiar  de  la  Moscova, fără  nici  un  rezultat. Leacul  a  venit  tot  de  la  biserică. Sfătuit  de  babe  şi  purtat  de  braţe  de  mama  şi  sora  sa  a  luat  drumul  bisericii  rugându-se  de  iertare  pe  care  a  obţinut-o, revenindu-i  parţial  vederea. A  continuat  însă să comită fapte  necugetate – preacurvie – găsindu-şi  sfârşitul  într-un  accident  de  circulaţie  premeditat  provocat.

Minunile de la Maglavit în perioada comunistă (1945 – 1989)

Cu  toate  efectele pozitive  ale  « revelaţiunilor »  şi  « mesajelor »  puse  în  gura  ciobanului  pentru  a  fi  transmise  mulţimilor  care, cutremurate, îl  venerau  ca  pe  un  sfânt – chiar  era  numit  « Sfântul  de  la  Maglavit », iar  biserica  ce  începuse  a  prinde  contur, numită  « Biserica  lu’  Sfântu’ », loc  de  pelerinaj  pentru  mai  mulţi  ani, toate  acestea  cu  urmări  benefice  pe  plan  religios  şi  social  n-au  putut  fi  estompate  decât  de  instaurarea  comunismului  ateu (Magazin  ilustrat – XI, 2004 pp.56 – 57).

Odiseea  lui  Petrache  Lupu  avea  să  se  înfunde, din  nefericire, în  tragediile  istorice  care  au  urmat. Alte  evenimente  se  abăteau  peste  lume, inclusiv  peste  România. La  1  septembrie  1939  avea  să  se  declanşeze  cel  de-al  doilea  război  mondial  care, cu  crimele  lui  nemaivăzute  şi  abominabile  avea  să  se  rostogolească  şi  peste  pământul  nostru.

Marcaţi  de  cele  întâmplate  la  Maglavit, de  « minunile »  ce  se  răspândiseră  în  ţară  şi  chiar  peste  graniţe, mai  marii  armatei  în  frunte  cu  generalul  Ion  Antonescu  îl  urcă  într-un  avion  şi  îl  trimit  pe  front  spre  îmbărbătarea  oştirii. În  limbajul  lui  frust  ciobanul  i-a  spus  la  întoarcere : « eu  îţi  zic : noi  vom  pierde  războiul. Ruşii  vor  veni  şi  vor  trece  mai  departe », lucru  care l-a  iritat  pe  general. A  fost  unul  din  puţinele  evenimente  la  care  a  mai  participat  între  care  o  sfinţire  a  unui  post  de  grăniceri  la  Calafat, deplasări  prin  ţară – în  special  în  Banat  bucurându-se  încă  de  o  largă  audienţă  mai  ales  în  rândul  comunităţilor (sate, oraşe)  în  care  războiul  încrustase  răni  adânci, iar  teribila  secetă  din  anii ‘1946 – 1947’ dusese  lumea  în  pragul  disperării.

Constatând  că  încă  mai  continuă  să  propovăduiască  poruncile  primite  cu  prilejul « revelaţiunilor », că  încă  se  bucură  de  popularitate  în  rândul  credincioşilor  reprezentanţi  ai  Partidului  Comunist, miliţia, securitatea  încep  să-i  interzică  apariţiile  în  public  sau  să  mai  primească  vizite. Ba  ceva  mai  mult  într-una  din  noptile  lui  august  1949  va  fi  ridicat  de  la  vie  unde  stătea  de  pază, arestat  şi, fără  judecată, dus  la  închisoarea  Jilava  unde  a  fost  torturat, bătut, umilit.Aci avea  să  stea  până  în  luna  octombrie. Motivul : încă  de  cu  primăvară  anunţase  că la  14  septembrie  « Ziua  Înălţării  Sfintei  Cruci» – va  spune  «Vorba  Mare»  pe  care  i-o  lăsase  «Moşul»  cu  prilejul  uneia  din  « revelaţiuni ». Sigur, în  atari  condiţiuni, nu  a  mai  spus-o  nici  atunci  şi  nici  după. A  plecat  cu  ea  în  mormânt  în  decembrie  1994  la  venerabila  vârstă  de  87  de  ani, după  o  lungă  şi  totală  retragere  în  sânul  familiei  unde, suferind  de  vedere (orbire  aproape  totală), continua  să  primească  daruri  de  la  unii  drept-credincioşi  şi  răzleţe  vizite  în  secret (Amza  Pelea, ziarişti, scriitorii, artişti  şi  chiar  înalte  feţe  bisericeşti – defunctul  mitropolit  al Olteniei  Nestor  Vornicescu).Simplă  întâmplare  sau  o  nouă  « minune » ?. După  urcarea  în  maşină  a  ciobanului, mărturisesc  scena  cetăţeni  care  la  adăpostul  întunericului  priveau  la  cele  ce  se  întâmplau, Gazul  securităţii  a  refuzat  să  mai  pornească, toate  încercările  şoferului  rămânând  zadarnice. Răbdător  Petrache  Lupu  privea  la  neputinţa  celor  care  îl  ridicaseră  din  vie. Le-a  cerut  să  fie  lăsat  să  coboare  puţin  din  maşină. De  teamă  să  nu  care  cumva  să  fugă, au  acceptat,  dar  l-au  însoţit  jos. A  trecut  în  faţa  maşinii, s-a  închinat  de  trei  ori  zicând : « Doamne, iartă-i »  după  care  s-a  urcat  în  maşină  şi  le-a  spus : « acum  daţi-i  drumul ». Spre  surpriza  celor  trimişi  să-l  aresteze  maşina  a  pornit.

Ţintă preferată a atacurilor comuniste, «Fenomenul Maglavit» stârnea multă efervescenţă. Securitatea din Dolj îsi va asuma, printr-o acţiune în forţă, misiunea de a lichida “focarul de obscurantism”. Detaliile acţiunii sunt cuprinse intr-un raport cu numărul 13/23457 din luna septembrie 1949 în legătură cu pelerinajele de la Mânăstirea Maglavit, din care aflăm:

“În ziua de 13 septembrie a.c. au venit la aşa-zisul «loc sfânt» de la Mânăstirea Maglavit, pătrunzând prin diferite puncte, holde şi zăvoaie, cca. 500 de pelerini care în seara de 13 spre 14 septembrie s-au grupat pe lângă focuri cetind după diferite cărţi de rit. Au predicat câţiva pelerini despre credinţă, fără a veni în contradicţie cu actualul regim şi care sunt în curs de identificare.

Prin organele politice şi administrative din Maglavit şi de la sectorul PMR al plasei Calafat – Dolj s-a dus muncă de lămurire în mijlocul pelerinilor, combătând superstiţiile şi misticismul.

După ora 24 s-a procedat la evacuarea terenului de pelerini sub pretextul că a doua zi (14 septembrie) se face tragere din partea armatei cu miliţia. Astfel majoritatea au înţeles că nu mai are nici un rost să rămână pe mai departe în zonă şi au plecat, iar o parte din ei au rămas până la 4 dimineaţa, când au fost evacuaţi.

Starea de spirit a pelerinilor a fost liniştită, fiind stratificaţi din toate straturile sociale. Evacuarea s-a făcut în condiţiuni bune, fără a se agita spiritele.

În cursul zilei de 14 septembreie s-au făcut comentarii din partea populaţiei Maglavitului ca şi de cei veniţi la Mânăstire, ca din cele expuse de ciobanul Petrache Lupu, că în ziua de 14 septembrie când va spune «vorba mare», are să fie prăpădul lumii şi mai cu seamă ca acea zi a fost o zi frumoasă, comentariile au fost în defavoarea ciobanului, iar majoritatea pelerinilor aşteptau cu nerăbdare să vadă ce se va întâmpla în acea zi şi apoi, în faţa publicului adunat să-l compromită pe cioban. Alte comentarii nu s-au mai făcut.

Faţă de această stuaţie am luat legătura cu comandantul companiei de grăniceri de la Calafat ca pelerinajele ulterioare să fie evacuate de către pichetul Maglavit, mânăstirea intrând în zona de frontieră şi astfel pelerinii, fără autorizaţie prealabilă de intrare în zonă, nu pot pătrunde în incinta mânăstirii; astfel evacuările ulterioare nu vor creea atmosferă defavorabilă nouă pentru opinia publică”.

Documentul – reprodus integral din cartea “Ortodoxie şi Putere Politică în România Contemporană” de George Enache, pag. 583 – 584, este, credem, lămuritor despre metodele prin care securitatea încerca să limiteze manifestările religioase, evitând agitaţii în rândurile opiniei publice. Mai mult poate decât problemele pamântului, credinţa a fost un element fundamental de apropiere între oameni. Păstrarea încăpăţânată de către o parte a ţărănimii a vechilor tradiţii, în ciuda eforturilor disperate ale autorităţilor de a le interzice, a fost una din cauzele fundamentale ale perpetuării credinţei religioase în România şi a înfloririi ei în zilele noastre.

Ironie  a  soartei, la  Jilava  Petrache  Lupu  îl  va  avea  ca  partener  de  închisoare  pe  însuşi  Nicolae  D.  Bobin, condamnat  că  încălcase  dispoziţiile  de  a  depozita  şira  de  snopi  la  aria  de  treier, aducând  snopii  în  plasul  din  apropierea  casei, fiind  condamnat  la  1  an  şi  6  luni. Motivele  adevărate  erau  că  preotul  ar  fi  stat  la  originea  instrumentării  întregii  « poveşti »  cu  revelaţiunile  lui  Petrache  Lupu, organele  securităţii  neuitând  faptul  că  preotul  fusese  adeptul  ideilor  dezastruoase  ale  « organizaţiei  legionare ». Au  fost  chiar  la  vremea  respectivă  personalităţi  precum  Mihai  Urzică, ce  a  atribuit  viziunile  unei  aprecieri  eronate  considerând  că  acestea  ar  fi  de  natură  diavolească. Vezi cartea “Minuni şi false minuni. Revelaţiuni, semne Dumnezeieşti şi satanisme” (1940).

Spre  deziluzia  celor ce au venit, au văzut şi s-au convins, au  fost  mulţi  dintre  cei  ce  au  pângărit  paginile  unor  ziare  şi  reviste  cu  interpretări  total  false  menite  a  denigra  omul  Petrache  Lupu  şi  Teofania  predicilor  sale. Dogma  ateistă  a  comunismului  trebuia  satisfăcută  printr-o  îndoctrinare  anticreştină  a  oamenilor.

Acest  mod  de  a  interpreta  fenomenele  de  la  Maglavit  a  stimulat  pe  unii  locuitori lipsiţi  de  Dumnezeu  să  se  înfrupte  din  bunurile  materiale  ce  cu  atâta  trudă  se  încropiseră  la  locul  arătării  lui  Dumnezeu. Aşa se face că în scurtă vreme au dispărut : cruci, troiţe, amvonul de pe care propovăduia Petrache Lupu, doua din cele trei sălcii « plângătoare » şi chiar bisericuţa din scândură şi alte clădiri folosite de călugări sau de utilitate generală. Am  mai  spus-o  mai  sus, de  toţi  şi  de  toate  bunurile  obţinute  pe  această  cale  a  păcatului, cu  riscul  de  a  ne  repeta,  « s-a  ales  praful ».

Multe mulțumiri domnului profesor Gelu Dumitru pentru informațiile care n-i le-a furnizat, din cărțile sale, pentru scrierea acestei pagini. Cărțile domnului profesor pot fi cumpărate de la Mânăstirea Maglavit.